Nichita Stanescu - catre Galacteea

" Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã. "


As putea citii aceasta poezie de mii de ori si tot nu ar inceta sa ma uimeasca...

Ganduri ..

Uneori e nevoie sa pierzi ceva ca sa realizezi ce mult valoareaza.

De ce oare lucrurile isi pierd valoarea atat de usor ? De ce avem nevoie constant de o recalibrare a valorilor? De ce nu suntem constanti in sentimente? Cand detinem un lucru tot timpul ajungem sa-i subminam valoarea, iar cand il pierdem il vedem ca fiind extrem de necesar. Cred ca totul se rezuma intr-o caracteristica umana esentiala, aceea de a fi fiinte intr-o continua evolutie. Pasim trepte constant si nu ne oprim niciodata. Atunci cand am obtinut ceva pentru care am luptat, ne bucuram si trecem la urmatorul scop, urmatoarea tinta. Din pacate pe cat de inaltatoare este aceasta trasatura pe atat poate fi de distructiva...trebuie sa existe un echilibru genial si o tarie in gandire pentru a putea avea ochi pentru toate situatiile care apar, pentru fiecare situatie noua prin care vrei sa treci si pentru fiecare lucru vechi pe care prin purtarea ta nu vrei sa-l neglijezi. Ceea ce este aproape imposibil de realizat....... sau nu ?

O intrebare

Deci pana la urma cum ramane ? Ce suntem sau ce vrem sa fim ? pentru ce luptam azi?

Asta este intrebarea : pt ce lupti azi ?

Chiar ma gandeam zilele astea ca suntem atat de incarcerati ...atat de lipsiti de libertate incat nici nu ne putem imagina. Cred ca asa va fi mereu. Asta ne este lumea. Unii tot timpul vor suprima libertatea altora, oricand..oricum. Daca mai demult suprimarea libertatii se realiza pe cai directe..si ti se spunea in fata : nu esti liber, iti vei supune fiinta dorintelor mele, acum se abordeaza o tactica mai subtila..dar la fel de violenta si cu rezultate similare. Ti se lasa impresia de libertate, ti se spune prin toate caile cu putiinta ca esti liber, ca traiesti intr-o tara si lume libera, dar daca privesti cu atentie in jur ai sa incepi sa vezi...libertatea umana este o iluzie. Suntem prinsi zi de zi in mintile noastre, in ideea de lume si viata creata de altii pentru noi. Totul este greu, si totul te imbie sa te chinui pentru a-ti crea o viata. Te inrobezi la un "job" pentru a-ti asigura un "trai decent",o "viata confortabila" sau o viata pur si simplu. Iar jobul iti ocupa toata ziua. Seara frant de oboseala iti misti picioarele agale spre scara blocului, ajungi in casa, faci un dus, si ostenit te predai calculatorului/televizorului. Te pierzi intr-o lume de vis ce nu exista dar iti lasa iluzia si gustul dulce al realitatii. Cand vrei sa faci ceva diferit iesi la o bere cu amicii unde discuti tot de job sau de calculator. Si tu ? Unde ramai in toate astea ? Unde ne este spiritul ? Unde suntem tinuti captivi ? Un ochi deschis ar fi de ajuns...